A.S. VIITORUL VEDEA

Limba · Membru Staff

Alexandru Neagu s-a născut pe 19 iulie 1948 şi a jucat pentru o singura echipa, Rapid.În urma lui Sandu Neagu au rămas numeroase lacrimi şi regrete, dar şi o poveste de viaţă cu urcuşuri şi coborîşuri. O poveste spusă printre lacrimi de Sandrino Neagu (38 de ani), fiul cel mare al fostului mare fotbalist: "Tata a copilărit în zona Petre Ispirescu din cartierul Rahova. Pe la 10-11 ani a fost la o selecţie la Steaua, dar nu l-au primit spunîndu-i că e cam brunet. Înainte făcuse cîteva luni atletism la Steaua. S-a dus la Rapid, unde a trecut pe la toate grupele de copii şi juniori, apoi a jucat 13 ani la seniori. În 1978, cînd echipa era în B, i s-a transmis că nu mai e agreat la Rapid şi a plecat. Avea 30 de ani". "De la Rapid a plecat la ICSIM. A jucat un an acolo, dar s-a lăsat din cauza unei artroze lombare, făcute la pescuit, din pricină că a stat în apă rece pînă la brîu", rememorează Sandrino Neagu finalul carierei de fotbalist a tatălui său.
Sandu Neagu a încercat să rămînă în fotbal. Era viaţa lui. "A confecționat şcoala de arbitraj şi a oficiat la Divizia C. În paralel antrena o echipă de ospătari din Onoare, IAPL Bistriţa, dar din Bucureşti, unde juca şi fratele lui Mircea Sandu, Costel. A mai antrenat şi la Crevedia", a dezvăluit fiul lui Sandu Neagu.
Sandrino a mai povestit: "Din 1980 a ieşit din fenomen. S-a angajat la Centrala de Construcţii Industriale, ca maistru mecanic şef de coloană. Avea serviciul pe <Pache Protopescu>. În 1985 a plecat în Egipt, unde a lucrat un şi jumătate. În fotbal a revenit după revoluţie, iar din '94 a fost angajat la centrul de copii şi juniori al Rapidului".
Sandu Neagu are patru copii. Cu întâia soţie, Sofia, decedată în 2005, are o fată, Mihaela (40 de ani) şi un băiat, Sandrino (38 de ani). "Tata a cunoscut-o pe mama în 1966, era casieră la frizeria unde se tundea el. S-au despărţit în 1992, dar au mai stat doi ani în aceeaşi casă. Au rămas prieteni, mergeam laolaltă la meciuri", a mai dezvăluit Sandrino. Cu cea de-a doua soţie, Cristina, are tot o fată, Ingrid (7 ani), şi un băiat, Robert (5 ani).
Fiul cel mare oftează cînd vorbeşte de viciile tatălui său: "Anturajul din timpul cît a lucrat la Centrala de Construcţii l-a distrus. Toată lumea se mîndrea să stea lîngă o personalitate ca Sandu Neagu şi îl invita la cîte un vin sau un coniac. Nimeni nu zicea <Hai nea Sandule, să mîncăm ceva!>. Aşa a făcut ciroză". Amintiri si istorisiri din viata fostului mare atacant;Fosta mare glorie a Rapidului avea toate calităţile necesare unui adevărat atacant: detentă, şut puternic, plasament şi simţ de anticipaţie. Sandu Neagu a fabricat parte din echipa care a cucerit întâiul titlu (sezonul 1966/1967) şi are în palmares două Cupe ale Romaniei (1972 şi 1975).
Rică Raducanu a contribuit la titularizarea lui in meciul memorabil cu C ehoslovacia
Fosta glorie a Rapidului îşi aduce aminte cu nostalgie de o întîmplare fericită de la turneul final din Mexic 1970: "Pot să spun că eu l-am băgat în echipă pe Sandu Neagu la meciul cu Cehoslovacia, la care a marcat acel gol faimos". Rică povesteşte cum i-a pîrît pe şpriţarii echipei atunci cînd Angelo Niculescu i-a bănuit pe el şi pe Neagu că fac parte din grup: "Ia nu ne mai lua, bre' pe noi, că nu avem nici o vină. Dobrin, Dan Coe, Tufan, Ivăncescu, Tătaru, pe ei caută-i, nu pe noi", i-a spus atunci Rică selecţionerului. Acesta a reacţionat şi l-a titularizat pe Sandu Neagu în locul lui Tătaru la al doilea meci al grupei, cu Cehoslovacia, şi a urmat acel gol.Eroul de la Guadalajara.
Un personaj adus de spate, îmbrăcat într-un trening vişiniu ponosit, se luptă să dribleze şinele de tramvai, într-o cursă dată aparent cu încetinitorul. “Am fost pînă la spălătorie să stau la o vorbă cu cioara aia de Rică Răducanu”, se scuză, lipsit de a i se cere. Chipul brunet, brăzdat de riduri, aduce cu cel al unui pirat pensionat forţat. Mîna stîngă se face scut protector pentru flacăra brichetei, dar tremurul dreptei îi tradează eforturile de a aprinde o ţigară. Arcul imaginar peste 36 de ani durează doar o fracţiune de secundă.
Frigul Giuleştiului s-a transformat în căldura exotică a Guadalajarei. Personajul brunet este acelaşi, însă spatele este acum drept, iar ridurile au dispărut. România divertisment un meci crucial cu Cehoslovacia. Tînărul rapidist Alexandru Neagu înscrie un gol, apoi obţine un penalty, iar România învinge cu 2-1. “A fost frumos la Guadalajara. Nu ne-am conceput de rîs în Mexic. Ne-a bătut apoi Brazilia greu, cu 3-2. Îmi amintesc de Pele. Un jucător genial, dar un nemernic în felul lui. Se tăvălea, înjura şi scuipa tot timpul”. Chipul este acum din nou brăzdat, dar ochii strălucesc exact ca soarele de pe cerul
mexican.
Prietenia dintre Răducanu şi Sandu Neagu, dar şi faptul că la Guadalajara au fost colegi de cameră, a mai generat un episod legendar, cel al scrisorii copiate. Neagu trimitea mereu epistole acasă excluzând să ştie că una dintre ele i-a servit drept model lui Rică. Numai că acesta, privat de prea multă carte, a copiat cuvînt cu cuvînt scrisoarea lui Neagu. Astfel încît familia lui Răducanu a primit un plic cu un mesaj ciudat: "Sîntem bine şi e frumos aici. Stau cu Rică Răducanu în cameră...".

Între Sandu Neagu şi Rapid, frăţia este una definitivă, minus nimic artificial şi orbitor, fără primitivismul celei legate între spaniolul Calderon şi românul Becali. Nu şi-a încătuşat destinul de altă echipă. Calcă greoi pe gazonul ud şi priveşte îngîndurat spre tribuna a II-a. O lacrimă şerpuieşte printre riduri, ulterior care se pierde printre firele de iarbă. Lacrima unui fotbalist.
“Aici este casa mea. La propriu”. Sandu Neagu nu are o casă a lui. Zilele sale se pierd în ovalul giuleştean, iar noaptea priveşte stelele dintr-o cămăruţă situată sub una dintre tribune. Destinul este unul vişiniu, dar dureros. Opt milioane de lei vechi. Atît primeşte antrenorul Sandu Neagu pentru a destăinui secretele atacanţilor micuţilor care visează să calce pe urmele lui Daniel Niculae. De ce doar atît?
Boala nu l-a cruţat. Fotografia sepia în care îşi cară în braţe un coechipier accidentat îi stîrneşte un zîmbet amar. Atunci avea putere. Acum, ciroza îi rînjeşte hîd şi îi numără zilele.
Priveşte înspre ţigara care arde în scrumieră, cu dragostea unei amante părăsite. Paharul a rămas doar o amintire. Cîndva i-a fost prieten, apoi l-a înjunghiat. “Din cauza cirozei, am mersul mai legănat. Nişte poliţişti mi-au strigat în staţie: <>. N-am băut de opt luni”. Figura i se oglindeşte diform în cristalul unui pahar care nu îi aparţine. “Din naţionala timpului meu, doar atacul a rămas în picioare. Pînă şi lui Mocanu i-au tăiat piciorul. Am auzit că şi Gicu Dobrin are" probleme"....................................... Ne ducem pe rînd”. Cuvintele dor, contrastînd cu acordurile vesele care răsună în berăria din burta stadionului.
“Ar necesită să pună nişte tricouri d-ale rapidiştilor pe pereţi, că doar sîntem în Giuleşti”.
Fostul jucător refuză să îmbătrînească, deşi îşi acceptă destinul. “Noi, fotbaliştii, ştim să murim frumos. Dar, nu e momentul. Vreau să văd cînd pleacă galeria. Cred că o să merg şi acum cu ei. Ştii că nu îmi place să ratez nicio deplasare”. Se ridică brusc, lăsînd senzaţia că poate fi din nou sprinten. Îi trăzneşte o palmă pe ceafă fostului coechipier, Teo Codreanu, aflat la o altă masă. “Sandule, termină cu prostiile că te faultez”, îi strigă “Parpală”, aşa cum o făcea pe teren în urmă cu aproape patru decenii. Neagu se îndreaptă spre uşă şi aruncă scuza peste umăr: “Acum trebuie să plec. Am ceva treabă în Giuleşti Sîrbi”. Prin geamul fumuriu, imaginea pare puţin voalată. Îşi îndeasă ştrengăreşte cipilica pe cap şi pleacă avînd acelaşi mers legănat. Chiştocul ţigării se rătăceşte între şinele de tramvai, azvîrlit şmechereşte din vîrful degetelor. Este Sandu Neagu. Sau viaţa ca un fum de ţigară
;Amintiri din editia 1966 - 1967 cu Sandu Neagu
Jurnal Feroviar: Puteti sa faceti o comparatie intre fotbalul anilor ’67 si cel de acum?
Sandu Neagu: Este o diferenta deosebit de mare. Atunci se punea baza pe valoarea tehnica a jucatorilor, iar acum se joaca repede si in forta. Pentru mine, ca fotbalist, a fost foarte greu sa ma integrez, fiindcă aveam o echipa de mare valoare si era greu sa razbati. Cu greu puteai sa spargi un cuplu ca Dumitriu - Ionescu, sau sa joci in locul lui Codreanu, sau al lui Nasturescu. Pe mine m-a promovat Valentin Stanescu abia dupa ce a plecat Clemenco la Craiova, unde a ajuns “starul Craiovei”, si Kraus la F.C. Arges. Generatia noastra, dupa ce a parasit scena fotbalului, s-a impartit pe unde a apucat. Unii s-au tinut de carte, altii tot de sport, ca antrenori.
J.F.: Campionatul din ‘66-’67 s-a castigat greu?
S.N.: Eram la o diferenta de doua puncte fata de Dinamo. Am plecat cu emotii de la Bucuresti. O data ajunsi la Ploiesti, ne-am dat seama ca nu ne putem intoarce acasa fara trofeu. Si asa a fost. Noua, atmosfera de atunci ne va ramane intiparita in minte pentru totdeauna. Eu eram rezerva. Cand s-a terminat meciul nu am reusit sa ajung la colegii mei sa-i imbratisez. O data cu fluierul final, stadionul a fost pur si simplu invadat de suporteri. Nu sunt sigur, dar am inteles ca au venit pe jos de la Ploiesti. Alaturi de noi, in tribuna, s-a aflat si doamna Ioana Radu. Era pentru prima data cand Rapidul lua Campionatul. Din pacate, anul urmator am avut o perioada mai slaba. Desi ajunsesem pana in finala Cupei, am ratat. Vinovatul am fost eu, căci am sutat in bara la un penalty acordat in ultimul minut al partidei, cand era deja 1-1. Am ajuns la prelungiri, iar Dinamo l-a bagat pe Mircea Lucescu, care ne-a dat lejer doua goluri.
J.F.: Si acum va considerati raspunzator pentru esecul de la acel meci?
S.N.: Era ultimul minut. Fiind mai tanar, emotiile mari, am executat prost acel 11 m. De fapt, nu prost, pentru ca am dat in bara, n-am sutat peste poarta sau sa-mi apere portarul. Asta a fost atunci, ghinionul meu. Multi credeau ca nu imi voi reveni din acel soc. Am reusit sa trec peste acel hop si, culmea, in 1969 am fost selectionat la echipa nationala. Am mai avut “lupte” cu Dinamo, UTA, iar �n 1973 am retrogradat.
J.F.: Cum reactionau, in acele vremuri, suporterii la meciurile cu Dinamo si Steaua?
S.N.: In orice caz nu ca acum. Atunci galeriile stateau impreuna la meci. Nu erau separate sau pazite de scutieri. Putea sa vina fiecare cu sotia sau cu familia la meci. Existau bufete, unde te duceai sa cumperi bere si mici. Nu era ca acum. E o mare diferenta. Acum nu stiu decat sa se injure sau sa se bata.
J.F.: A aparut a doua generatie de campioni. Ce inseamna acest lucru pentru dumneavoastra?
S.N.: Enorm de mult. Pentru mine, Rapidul este o familie. In 1996 m-am reintors la club si nu stiu daca am lipsit la trei meciuri ale acestei mari echipe. Merg cu ei peste tot. Nici echipa de tineret nu scapa de mine. E ceva sa fii rapidist! Si anul trecut, cand au luat Cupa Romaniei, m-am bucurat, dar nu se compara cu ce am simtit acum, cand au cucerit campionatul. E ceva fantastic!
J.F.: Cand urmareati meciul cu Universitatea Craiova, aveati cumva in minte imaginea jocului din editia 1966-1967?
S.N.: Niciodata nu-mi va lipsi imaginea echipei de atunci, victorioasa, cu chipuri de oameni fericiti.
Sandu Neagu este al nouălea fotbalist decedat din generaţia Guadalajara. Înaintea fostei glorii rapidiste s-au stins Stere Adamache (1978), Dan Coe (1981), Gheorghe Tătaru, Mihai Ivăncescu (ambii în 2004), Gheorghe Gornea (2005), Florea Dumitrache, Nicolae Dobrin (ambii în 2007) şi Mihai Mocanu (2009). Dintre "tricolorii" care au jucat la CM '70 din Mexic, mai activează în fotbal Mircea Lucescu, Cornel Dinu, Lajos Sătmăreanu, Liţă Dumitru şi Flavius Domide. Secundul Emeric Vogl a murit în 1971. Cristina Neagu, soţia lui Sandu Neagu, a dezvăluit în Gazeta de duminică premoniţia sumbră pe care fostul atacant de la Guadalajara a avut-o cu cîteva zile înaintea să înceteze din viaţă. "În ultimele zile, Sandu îmi tot zicea: "Săptămîna asta mor!". N-a vrut să mai mergem la un control. Repeta: <Eu mor aici, în Giuleşti>". Gazeta de duminică a prezentat, în descrierea celebrului cronicar Ioan Chirilă, antologicul gol marcat de Neagu împotriva Cehoslovaciei. "Cel mai scump gol din istoria fotbalului românesc", a scris Nea Vanea în cartea "Mexico '70 - Jurnal sentimental".
Palmares:
- născut pe 19 iulie 1948, în Bucureşti
- a jucat doar la Fără întârziere (1965-1978)
- 254 de meciuri / 93 de goluri în Liga I
- 15 meciuri / 4 goluri la echipa naţională
- un titlu de campion al României cu Iute (1967)
- două Cupe ale României cu Rapid (1972, 1975)
-a participat cu echipa nationala la CM 1970
IESIREA DIN SCENA.............................VIETII.
Un fan al Rapidului a trimis un mail emoţionant, în care descrie cum fosta glorie a vişiniilor în anii '60-'70 şi-a rupt piciorul, miercuri seară, la un antrenament al Rapidului.
"Eram în vizită la un amic pe Calea Griviţei. Pe Giuleşti, nocturna era aprinsă. Hotărăsc cu prietenul să mergem cu copiii, poate are Rapidul antrenament. Avem noroc, chiar au antrenament...unul tactic. La gura tunelului stă Sandu Neagu cu soţia şi cei doi copii. Neagu e niţel afumat şi sudează ţigările, în timp ce puştii săi se distracție cu o minge şutată pe lîngă poartă. Mama lor ţipă să returneze mingea. Mă bag solitar în seamă: «Lăsaţi, doamnă, la cîte a făcut tatăl lui pentru Rapid, poate să se mai joace puţin». Prietena se uită recunoscătoare la mine.
Şi vine nenorocirea: băiatul lui Neagu pasează mingea către taică-su. Neagu întinde piciorul drept. Iarba e umedă. Alunecă şi îşi rupe femurul. Osul se rupe cu zgomot, este înfiorător. Sandu Neagu a rămas la pămînt fără să scoată o vorbă...cîteva secunde, parcă au trecut minute, nimeni nu face nimic, sîntem toţi împietriţi. Poartarul Andrei Marinescu vine alergînd, să-l ajute. Eu îl ţin de un braţ, Marinescu de celălalt, şi îl ridicăm. Neagu icneşte de durere. Vine doctorul Marian Dumitru. Constată ce am văzut şi noi. Îl ţin de braţ pe omul care a dat golul despre care Ioan Chirilă a scris că a fost cel mai elegant al naţionalei, cu Cehoslovacia, la Guadalajara. Chiar piciorul cu care a înscris atunci, dreptul, s-a frînt. Cei care se antrenau n-au reacţionat. Ce se întîmpla acolo era parcă dintr-o altă emisferă...
Poate sună aiurea, dar în ciuda aspectului fizic îngrozitor, Sandu Neagu nu mirosea urît, era îngrijit, curat. Targa nu e disponibilă, e închisă într-o magazie. L-am întins pe o masă de frecție din vestiar. Puştiul lui Neagu plînge lîngă tatăl lui: «Îl iubesc, îl iubesc...». De un sfert de oră asist la ceva care pare regizat, dar e realitatea de la firul ierbii din Giuleşti, e grotesc...
L-am auzit pe doctor spunînd că nu ştie cum va suporta Sandu Neagu o operaţie pentru că <<e putred, asta e începutul sfîrşitului". Neagu, un rapidist pur-sînge, părea un învins.
S-a terminat antrenamentul. Toţi jucătorii trec pe lîngă Neagu. Singurii afectaţi cu adevărat sînt Iensci, Săpunaru şi Lazăr. Manu a rămas perplex. Andone salută. E civilizat ca orice ardelean, dar nu are cum să simtă ceva aici, pe Giuleşti.. Nae Manea îşi face cruce. Am plecat cu sentimentul că spiritul Giuleştiului e în comă şi nimeni nu experimentează să-l revitalizeze...poate că doctorul Marian Dumitru s-a referit la altceva cînd a spus «e putred, e începutul sfîrşitului»" .Au fost ultimele clipe petrecute de fostul idol al tribunelor pe iarba Giulestiului.........Ziua de vineri a fost ultima pentru Sandu Neagu ...........Apoi a venit fatidica zi de sambata, a suferit un stop cardiorespirator medicii neputand face nimic pentru al salva.
Sicriul cu trupul neînsufleţit al fostului jucător rapidist Sandu Neagu a fost depus azi la Sala RAPID. SANDU NEAGU a venit pentru ultima data in locul atat de drag lui. A venit pentru a si lua ramas bun de la stadionul pe care a scris o parte din istoria Rapidului.......... ADIO SANDU NEAGU.........